Text: Andrei Eugen Lakatoș
Articol publicat în revista „Arhitext”, Nr. 10/2008
Conversie funcţională şi regenerare urbană: Muzeul Naţional de Artă Contemporană
Oraşul Bucureşti, ca şi majoritatea oraşelor mari din România, se confruntă astăzi cu disfuncţii majore la nivel de mediu construit, ca urmare a unor procese de transformare cu caracter radical suferite de ţesutul urban în perioada anterioară anului 1990. Una dintre disfuncţiile Bucureştiului o reprezintă ruptura creată de apariţia Casei Poporului şi a ansamblului Victoria Socialismului, ansamblu ce se dorea a fi un Centru Civic. Echilibrul oraşului a fost perturbat prin discontinuitatea apărută în ţesutul urban tradiţional, dar în acelaşi timp şi în „ţesătura” socială. Printr-o atitudine brutală şi profund antiurbană, tihnitele case negustoreşti ale cartierul Uranus, şi odată cu ele stilul de viaţă al oamenilor ce le locuiau, au fost rase în întregime de pe faţa pământului, pentru a face loc unui gigant, simbol al absolutismului şi totalitarismului, ce a confiscat oraşului aproximativ 50 de hectare. Clădirea a rămas multă vreme ca o fortăreaţă în inima capitalei, ce refuza să participe la viaţa oraşului.
Concursul internaţional de arhitectură Bucureşti 2000, organizat în 1996, a rămas din păcate fără nici un ecou, deşi el viza vindecarea traumei post-totalitariste prin reorganizarea completă a zonei destructurată de operaţiunea Centrul Civic. La 12 ani de la data organizării concursului, spaţiul urban din jurul Casei Poporului este neschimbat, chiar şi după ce Casa a fost transformată pentru a primi cea mai importantă instituţie a statului, Parlamentul României.
Primul pas făcut în direcţia reintegrări acestei clădiri în ţesutul urban îl reprezintă apariţia, în interiorul ei primitor şi foarte încăpător, a unui spaţiu reprezentativ pentru oraş, şi anume un muzeu destinat artei contemporane. Conversia funcţională a unei părţi din clădire aflată în zona posterioară, ce avea ca destinaţie iniţială dormitoarele imense care urmau să găzduiască pe cei mai mari oameni ai ţării, în Muzeul Naţional de Artă Contemporană conferă o nouă identitate locului. Muzeul a devenit un punct de reper pentru bucureşteni şi a marcat în acelaşi timp introducerea Palatului Parlamentului în circuitul cultural al publicului larg din capitală.
Ca un principiu general, spaţiul de expunere a fost gândit ca un cadru neutru, iar intervenţia asupra spaţiului interior existent a fost una minimă. Cadrul de expunere a fost astfel perfect conformat pentru a putea găzdui arta modernă, sub formele cele mai variate pe care le poate lua ea astăzi. Decoraţiile pereţilor şi tavanelor au fost neutralizate în alb, devenind astfel fundal pentru obiectele de artă, iar sălile au fost aduse la o scară umană prin introducerea unei supante perimetrale. Detaliile de rezolvare, atât în arhitectura sălii, cât şi în designul sistemului de etalare, apar ca elemente subordonate punerii în valoare a obiectelor. Spaţiile muzeului au fost concepute flexibil, astfel încât să poate face faţă unor scenarii cât mai diverse de compartimentare, evitând supraîncărcarea suprafeţelor de expunere.
Intervenţia asupra corpului existent de clădire devine vizibilă la exterior prin intermediul celor două lifturi panoramice ce taie faţada, şi prin cutia de sticlă pe structură metalică, ce reprezintă ultimul nivel al muzeului. Total transparent, el găzduieşte spaţii de expunere, săli de conferinţă, o bibliotecă, şi cafeneaua muzeului ce iese şi în exterior pe terasa clădirii. Interiorul, cu instalaţii lăsate aparente, învelite în straturi protectoare argintii, corpuri de iluminat lipsite de preţiozitate, şi compartimentări transparente, a fost conceput în total contrast cu restul spaţiilor.
Arta contemporană, o artă controversată şi contradictorie, a găsit ca loc de expunere, în mod paradoxal, o clădire tot atât de controversată, ce s-a transformat într-un mediu în care obiectul de artă îşi transmite mesajul cultural în contextul unei ambianţe ce serveşte la amplificarea impactului exponat-vizitator.
Conversia funcţională a implicat o abordare complexă a proiectului şi din punct de vedere al regenerării urbane. Proiectul nerealizat al muzeului în aer liber doreşte obţinerea unui flux vizual continuu între muzeul din interior şi cel din exterior, dar mai ales, recuperarea şi conversia terenului ce reprezintă „curtea” din spatele clădirii, prin reintroducerea lui în traseele culturale ale oraşului. Muzeul în aer liber recompune în parte trama cartierului trimis în neant, diminuând astfel ruptura existentă dintre casă şi oraş.
Muzeul Naţional de Artă Contemporană este un proiect de conversie ce a fost gândit ca un demers integrator în vederea recuperării unor spaţii şi arealuri urbane degradate sau abandonate (din considerente politice sau economice), dar care aveau un real potenţial de a fi transformate. Centrul de interes astfel creat, prin influenţa sa asupra teritoriului înconjurător, conduce la rezultate pozitive în termeni de viaţă urbană şi socială, şi devine o componentă a revitalizării şi regenerării urbane la nivel local, sau poate chiar teritorial.
Autori proiect: arh. Adrian Spirescu, arh. Ligia Ristea, arh. Daniela Demetriu, arh. Marina Raicopol, arh. Lucica Mîț, arh. Julieta Baroncea, arh. Cosmin Popa.
