Luigi Snozzi: despre un modernism contextualizat
noiembrie 20, 2021
Text: Andrei Eugen Lakatoș
Articol publicat în revista „Arhitectura”, Nr. 6/2017-1/2018
www.arhitectura-1906.ro/2018/05/workshop-la-monte-carasso/
Luigi Snozzi: despre un modernism contextualizat. Workshop la Monte Carasso
Argument
În luna iulie a anului 2017, în localitatea Monte Carasso din Elveţia, s-a desfăşurat un workshop ce a avut ca scop studiului lucrărilor arhitectului elveţian, Luigi Snozzi. Workshop-ul a fost destinat studenţilor Facultăţii de Arhitectură din cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, care la cel moment tocmai terminaseră anul 3.
De ce Luigi Snozzi? Deoarece este unul dintre arhitecţii elveţieni foarte cunoscuţi pe plan european, a cărui edificii construite de-a lungul unei cariere ce se întinde pe o durată de aproape 60 de ani, împânzesc teritoriul elveţian de limbă italiană. Datorită arhitecturii sale, dar şi a intervenţiilor la scară urbană, Snozzi este considerat unul dintre liderii noii Şcoli de arhitectură din Ticino, alături de Mario Botta, Aurelio Galfetti şi Livio Vacchini. Gândirea lui Snozzi este marcată de o puternică legătură între obiect şi context (fie el natural sau cultural), creând o arhitectură dinamică, cu o viziune modernă şi un vocabular arhitectural contemporan.
În acest an, prin intermediul premiului ce i-a fost acordat, Gran Premio svizzero d’arte (Marele premiu elveţian în domeniul artelor), lui Luigi Snozzi i-a fost recunoscută întreaga contribuţie şi activitate de pe scena arhitecturii contemporane elveţiene.
De ce Monte Carasso? Deoarece în acest mic orăşel din cantonul Ticino, pe o suprafaţă relativ redusă, se pot găsi o mare parte din programele arhitecturale studiate pe parcursul anilor de studiu 2 şi 3, începând cu o casă în mediu rural, o locuinţă unifamilială în mediul urban, locuirea în comunitate, locuinţe colective şi de asemenea echipamente publice şi culturale. Toate aceste tipologii de locuire şi programe arhitecturale se pot găsi în Monte Carasso, multe dintre ele fiind realizate de către arhitectul Luigi Snozzi.
Monte Carasso, o comună cu aproximativ 2.500 de locuitori, reprezintă de fapt opera de-o viaţă a lui Luigi Snozzi, fiind un foarte bun model de intervenţie urbană coerentă, poate prea puţin cunoscut şi mediatizat. Deşi la o scară redusă, principiile strategiei urbane implementată de Snozzi pot fi aplicate şi la o scară urbană mai amplă, acolo unde se doreşte o intervenţie adaptată la context, în respect faţă de trecut, dar ancorată în nevoile prezentului. Monte Carasso este o lecţie a unei planificări urbane reuşite, desfăşurată de-a lungul a trei decenii, dar şi o importantă contribuţie la cultura arhitecturală europeană[1].
Contextul: Luigi Snozzi şi modernismul bine temperat
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, percepţia arhitecturii europene asupra epocilor anterioare s-a schimbat treptat, ca un răspuns la transformările ireversibile care au avut loc în multe oraşe europene, unde clădirile vechi au fost înlocuite cu altele noi. De aceea, începând cu anii 1980, s-a dezvoltat conştientizarea importanţei dimensiunilor temporale şi sociale ale arhitecturii. Timpul a demonstrat că abordarea pragmatică a arhitecturii moderniste poate conduce la apariţia unor spaţii simpliste şi fără personalitate, ce nu oferă prea multe opţiuni habitatului uman. Acest lucru a condus la apariţia unei mişcări arhitecturale critice, ca o reacţie de protest faţă de arhitectura funcţionalistă, care nu îşi putea satisface în practică exigenţele democratice utopice[2].
Unul dintre aceste curente este regionalismul critic, văzut ca un mod de abordare al arhitecturii ce se străduieşte să contracareze lipsa de identitate a locului în arhitectura modernistă, prin utilizarea în proiectarea unei clădirii a datelor oferite de contextul geografic, istoric şi cultural a zonei în care se va construi. Regionalismul critic (în sensul în care a fost el utilizat de către teoreticieni de arhitectură precum Kenneth Frampton și, alături de el, de Alexander Tzonis, cunoscut pentru dezvoltarea gândirii moderne de arhitectură și pentru introducerea ideii de regionalism critic), implică în mod necesar o relaţie dialectică cu natura şi cultura unui loc, mult mai directă decât tradiţia abstract-formală permisă de arhitectura modernă de avangardă[3]. Este evident că orientarea modernistă de tip tabula rasa, a favorizat aplatizarea terenului şi a oricăror denivelări ale peisajului (fie el natural, urban sau cultural), în vederea raţionalizării procesului de construcţie, prin crearea unei matrice a sitului cât mai economică. Parafrazându-l pe Frampton, se poate spune că nivelarea ideologică sau fizică a unui sit (prin eliminarea neregularităţilor topografice sau prin dărâmarea clădirilor existente), şi transformarea sa într-un teren plat (la propriu şi la figurat – nivelat fiind şi de istoria, memoria şi caracteristicile sale specifice), este în mod clar un gest tehnocratic. Această angajare în actul de cultivare a sitului, denotă aspiraţia conceptuală a moderniştilor la condiţia absolută a unui loc fără de loc (placelessness)[4].
În acest context, arhitectura lui Luigi Snozzi subscrie la nivel formal limbajului modernist, dar propune o abordare a locului în spiritul regionalismului critic. Această tendinţă se înscrie în cadrul căutărilor Şcolii de la Ticino, după o modernitate critică capabilă să ofere o continuitate istorică, dar fără a face apel la limbajul istoricist postmodern. Adaptarea proiectului la context pe baza lecturii, înţelegerii şi interpretării evoluţiei, caracterului şi specificului acestuia, a constituit pentru Snozzi regula de bază al abordării oricărui proiect. Acest aspect, alături de ideea unei puternice responsabilităţi profesionale cu privire la continuitatea contextului, dar şi în ceea ce priveşte protejarea atât a mediul construit cât şi al celui natural, au reprezentat liniile directoare ale arhitecturii lui Snozzi. Pentru el, raportarea valorică la context – înţeles ca un peisaj natural, urban sau cultural – a fost foarte importantă, punând întotdeauna în discuţie un context al conţinutului, al fondului şi nu al formelor.
Locul: Monte Carasso, la început, o simplă comună…
Cu mai bine de 40 de ani în urmă, în anul 1977, Snozzi a început lucrul la un nou plan urbanistic director pentru Monte Carasso, ce a vizat extinderea şi dezvoltarea localităţii, cu păstrarea caracteristicilor arhitecturii locale. La acel moment, mica localitate se confrunta cu riscul pierderii identităţii tradiţionale şi teritoriale, prin înglobarea sa în ţesutul urban al oraşului învecinat Bellinzona, în expansiunea sa către oraşul Locarno.
Luigi Snozzi a propus o strategie de planificare urbană care promova utilizarea calitativă şi intensivă a teritoriului, prin păstrarea integrităţii teritoriale a localităţii şi prin accentuarea calităţilor şi specificităţii arhitecturii tradiţionale.
Planul de reglementare urbană, elaborat de Dolf Schnebli, ce era în vigoare la data la care Snozzi a fost invitat să facă o nouă propunere, prevedea peste două sute cincizeci de reguli. În opoziţie cu acesta, cel alternativ propus de Snozzi avea doar şapte reguli (plus una nescrisă), care prevedeau următoarele: 1. Fiecare intervenţie trebuie să ia în considerare şi să se confrunte cu structura şi specificul locului; 2. O comisie formată din trei experţi locali este desemnată să examineze proiectele; 3. Nu se impun constrângeri privind limbajul arhitectural. Formele/volumetriile propuse, tipurile de acoperire şi materialele nu trebuie supuse nici unei obligaţii; 4. Pentru a favoriza densificarea fondului construit, sunt eliminate toate reglementările în vigoare privind distanţele faţă de limitele de proprietate şi faţă de stradă; 5. Indicele gradului de ocupare a terenului este crescut de la 0,3 la 1; 6. Înălţimea maximă a clădirilor este de trei etaje. Pentru a permite realizarea unui acoperiş în terasă, este permisă realizarea unei supraînălţări cu încă 2 metri în plus faţă de cele 3 etaje; 7. Gardurile aflate la limita dintre domeniul public şi cel privat trebuie să aibă o înălţime de 2,5m metri (această cotă care a fost redusă de municipalitate la 1,20m). Regula adăugată şi nescrisă: un proiect care nu respectă regulile prestabilite, poate fi aprobat de către Comisia de control, dacă proiectul dovedeşte o lectură corectă a sit-ului şi o intervenţie arhitecturală în consecinţă[5].
Primul obiectiv al planului de dezvoltare a fost reamenajarea zonei centrale a localităţii, care a devenit amplasament al sediilor diferitelor instituţii civile şi religioase. Importanţa noului centru ocupat de mănăstirea renascentistă Sf. Augustus (aflată la acea dată în stare avansată de degradare), a fost subliniat prin delimitarea unei noi artere de circulaţie inelară. Traseul străzii propuse, făcea trimitere la zidul de incintă (dispărut) al mănăstirii, şi avea rolul de a trasa o limită clară între golul central dominat de volumele mănăstiri şi bisericii, în opoziţie cu restul ţesutului rezidenţial, a cărui densificare era prevăzută de planul lui Snozzi.
Restaurarea, conversia şi restructurarea mănăstirii augustine s-a făcut în mai multe etape (1979, 1987-1993, 2009), ce au vizat transformarea sa în spaţii destinate în principal şcolii elementare, dar şi a unor facilităţi publice (un spaţiu de expoziţii şi o cafenea), precum şi la crearea de spaţii publice în aer liber. Prin ultima intervenţie asupra fostei mănăstiri, Snozzi oferă o veritabilă lecţie de construire împreună cu contextul, realizând o extindere a spaţiilor şcolii într-un volum complet nou ce dublează faţada bisericii, deasupra excavaţiilor arheologice.
Pentru a consolida forma şi statutul noul centru, Snozzi s-a folosit de primele clădiri proiectate de el în Monte Carasso, printre care s-au numărat Casa Guidotti şi sediul Băncii Raiffeisen, ambele construite în anul 1984. Aceste clădiri au avut rolul de a susţine noua arteră ce delimita centrul, definind fronturile stradale, oferind capete de perspectivă şi devenind pivot al schimbărilor de direcţie.
În acelaşi timp, prin numeroasele intervenţii arhitecturale pe care acesta le-a făcut de-a lungul timpului, Snozzi a avut ocazia de a pune în practică noul regulament urban, de a reformula, îmbunătăţi sau chiar nega prescripţiile planificării urbane întocmite de el. Prin toate proiectele pe care le-a executat în Monte Carasso şi nu numai, Snozzi a căutat echilibrul între rigoarea formelor geometrice curate, specifice stilului modernist al cărui continuator este, şi conectarea la peisajul înconjurător, prin continuarea subtilă a caracterului unui loc şi stabilirea unui raport direct între edificiu şi context.
Pentru perioada anilor 1980 (dar nu numai), proiectul pentru Monte Carasso, a însemnat un moment special în cadrul dezbaterii critice privind identitatea oraşului şi arhitecturii europene. În articolul „Rezistenţa necesară”, Cosmin Caciuc afirma că, „intervenţiile lui Luigi Snozzi în satul Monte Carasso, din cantonul elveţian Ticino, dovedesc după trei decenii pertinenţa unui regionalism critic fără compromisuri, contextual şi durabil.”[6]
Workshop-ul: analiză, critică, perspective
Scopul workshop-ului a fost o analiză critică a proiectelor de urbanism şi arhitectură ale lui Luigi Snozzi din oraşul Monte Carasso. Analiza a urmărit să identifice trăsăturile arhitecturii tradiţionale locale, modul de articulare cu elementele de limbaj arhitectural specific modernist, şi felul în care combinarea acestora a condus la integrarea noilor inserţii în contextul existent (cu o anumită specificitate şi caracteristică morfo-tipologică).
Obiectivele principale pe care acest studiu le-a avut, au fost: 1. Înţelegerea contextului în care se află oraşul Monte Carasso: climă, peisaj, materiale locale, tradiţii locale, mod de viaţă; 2. Identificarea elementelor definitorii/caracteristice ale arhitecturii tradiţionale locale; 3. Analiza inserţiilor moderne în acest context cu o anumită specificitate şi caracteristică morfo-tipologică, şi modul în care aceste inserţii au reuşit (sau nu) să se integreze într-un anumit moment din spaţiu şi timp; 4. Critica (pozitivă şi/sau negativă) a elementelor de limbaj arhitectural specific modernist, modul de articulare al acestora cu elementele caracteristice/tradiţionale locale, şi felul în care combinarea tuturor acestor elemente au condus (sau nu) la integrarea arhitecturii noi în contextul existent.
Criteriile pe care fiecare echipă le-a urmărit în vederea întocmirii analizei cerute au fost următoarele: cele 7 puncte ale planului de dezvoltare urbană întocmit de Luigi Snozzi; cum ţine cont (sau nu) de cele 7 puncte fiecare proiect în parte; care este relaţia dintre casă, limita incintei şi stradă (articularea dintre spaţiu/domeniu public şi cel privat); care este relaţia dintre suprafaţa parcelei şi casă (modul de amplasare pe parcelă, acest aspect fiind relevant în cadrul strategiei de densificare a orăşelului); care sunt acele elemente care dau specificitate fiecărui proiect în partea (relaţia cu contextul, soluţia arhitecturală, materialitatea, tipologia planului).
Activităţile workshop-ului au inclus prelegeri şi seminarii, şi au prevăzut vizionarea tuturor intervenţiilor lui Luigi Snozzi din oraşul Monte Carasso, discuţii şi analiză in situ, urmate de şedinţe de lucru pe echipe. Workshop-ul s-a bucurat de o extraordinară oportunitate: o întrevedere directă cu Luigi Snozzi, în cadrul unei mese rotunde, ce a urmat prelegerii despre istoria proiectului pentru Monte Carasso, susţinută de arhitectul Stefano Moor (profesor la Haute école du paysage, d’ingénierie et d’architecture, Geneva, Elveţia).
Workshop-ul a avut un evident rol educativ, care a urmărit atât lărgirea orizontului profesional al studenţilor, dar şi promovarea unui mod responsabil de a face arhitectură, cu respect faţă de mediu, istorie şi oameni, materializat şi exemplificat prin opera lui Snozzi de la Monte Carasso. Deoarece Luigi Snozzi nu este doar un bun practician al arhitecturii, ci şi un foarte respectat cadru didactic, discursul ţinut cu aproape 30 de ani în urmă, cu ocazia investirii sale cu titlul de profesor în cadrul École polytechnique fédérale din Lausanne, Elveţia, va ţine loc de concluzie:
„Ne aflăm astăzi într-o lume a cărei proprie supravieţuire este grav ameninţată; simptomele acestei situaţii pot fi găsite peste tot, iar războiul rămâne încă o realitate structurală într-o societate care tinde spre democraţie. Cred că, comunitatea academică are partea ei de responsabilitate pentru ceea ce se întâmplă. Prin urmare, ea are sarcina de a examina în mod public viața umană sub aspectul moralei sale, şi până când cadrele didactice nu vor reuşi să ajungă la o conştiinţă intelectuală suficientă pentru a forma cetăţeni responsabili şi activi, pentru a finaliza procesul spre o democraţie de fond, substanţială, această sarcină va rămâne obiectivul principal al intelectualilor şi profesorilor. În acest sens, cred că scopul învăţământului de arhitectură nu este atât de mult acela de a crea arhitecţi bine pregătiţi din punct de vedere profesional, ci acela de a forma intelectuali critici, înzestraţi cu o conştiinţă morală.”[7]
Organizatori: Lect. dr. arh. Andrei Eugen Lakatoș, Asist. dr. arh. Ina German
Invitaţi: Prof. arh. Luigi Snozzi, Prof. arh. Stefano Moor
Participanţi: Andrada Calenic, Mihnea Caraivan, Dara Colidiuc, Diana Crăciun, Alexandru Cuprinsu, Florin Harabagiu, Daria Holostencu, Alexandru Ionescu, Premia Matei, Emanuel Miclăuş, Ştefana Suveică, Alexandru Ţîrcă.
Bibliografie:
- Debicki, J., Favre, J. F., Grunewald, D., Pimentel, A. F., Istoria Artei – pictură, sculptură, arhitectură, Enciclopedia RAO, Bucureşti, 1998
- Foster, Hal (ed.), Postmodern Culture, Editura Pluto Press, Londra, 1990
- Frampton, Kenneth, Modern Architecture. A Critical History, Fourth Edition 2007, Editura Thames&Hudson Ltd., Londra, 2010
- Gregotti, Vittorio, Diciassette lettere sull’architettura, Editura Laterza, Roma, 2000
- Moor, Stefano, Stefano Moor Architetto, Editura Sottoscala, Bellinzona, 2010
- Disch, Peter (ed.), Luigi Snozzi. Costruzioni e progetti – Buildings and projects 1958-1993, Editura ADV, Lugano, 1994
- Caciuc, Cosmin, Rezistenţa necesară, Revista Zeppelin, Nr. 79
- Revista Casabella, Nr. 834, Februarie 2014
Note de subsol:
[1] Cosmin Caciuc, Rezistenţa necesară, Revista Zeppelin, Nr. 79, www.e-zeppelin.ro/rezistenta-necesara/
[2] J. Debicki, J. F. Favre, D. Grunewald, A. F. Pimentel, Istoria Artei – pictură, sculptură, arhitectură, Enciclopedia RAO, Bucureşti, 1998, p. 295.
[3] Kenneth Frampton, Modern Architecture. A Critical History, Fourth Edition 2007, Editura Thames&Hudson Ltd., Londra, 2010, pp. 314, 327.
[4] Kenneth Frampton, „Towards a Critical Regionalism: Six Points for an Architecture of Resistance”, în cartea editată de Hal Foster, Postmodern Culture, Editura Pluto Press, Londra, 1990, p. 26.
[5] Extras din Revista Casabella, Nr. 834, Februarie 2014.
[6] Cosmin Caciuc, Rezistenţa necesară, Revista Zeppelin, Nr. 79, www.e-zeppelin.ro/rezistenta-necesara/
[7] Luigii Snozzi, „Introduzione”, în cartea Stefano Moor, Stefano Moor Architetto, Editura Sottoscala, Bellinzona, 2010, p. 3.
