În afara contextului: „Trădarea imaginilor”

Text: Andrei Eugen Lakatoș

Articol publicat în volumul colectiv „Argument: Studii şi cercetări ştiinţifice de arhitectură şi urbanism. Arhitectura recentă – discurs critic”, (9/2017), Editura Universitară “Ion Mincu”, Bucureşti

În afara contextului: „Trădarea imaginilor”

Argument

Imaginea a avut întotdeauna o funcţie socială, prin faptul că operele de artă și arhitectură sunt producţii artistice dar, în acelaşi timp, şi lucrări despre istorie, societate şi opinie publică, despre mass-media şi manipulare (prin imagine). Începând cu Renaşterea, preocupările pentru a găsi reguli de construcţie a imaginii conform legilor naturii au devenit tot mai importante, urmărindu-se redarea cât mai fidelă și corectă a realității înconjurătoare. Însă, acest tip de creaţie a imaginii şi toate teoriile ei, au dispărut treptat odată cu apariţia fotografiei care, nu numai că au marginalizat-o, dar au şi eliberat-o de scopul de a reprezenta – o persoană, un mit, o scenă religioasă sau un obiect.

Lumea din spatele imaginilor

Pictorul suprarealist René Magritte, într-o lucrare foarte cunoscută a sa, reproduce imaginea unei pipe, scriind sub ea următoarele cuvinte: „Ceci n’est pas une pipe.” („Aceasta nu este o pipă”). La prima impresie, se pare că autorul se joacă cu imaginea, dar și cu mintea privitorului, creând o aparentă confuzie. Totuși, în acest caz cel puțin, lucrurile sunt de fapt mult mai simple: imaginea arată în mod clar o pipă, iar afirmația autorului, că nu ar fi o pipă, nu are alt subtrat decât acela că aceea chiar nu este o pipă, ci este doar imaginea unei pipe. Tabloul, ce poartă titlul „The Treachery of Images” („Trădarea imaginilor”), ridică de fapt o problemă cu care se confruntă astăzi atât arta, cât și arhitectura contemporană: semnificaţia. Cuvântul „treachery”, ce se poate traduce prin trădare, viclenie, în ciuda aparențelor, semnalează exact care este problema: diferența dintre aparență și esență, dintre ceea ce vrea să pară – un tablou, o operă de artă sau de arhitectură – și ceea ce este de fapt.

În acest context (sau poate mai bine zis, în afara lui), Neil Leach, arhitect, teoretician şi scriitor, construieşte în cartea „Anestetica (arhitectura ca anestezic)”, o critică incisivă a consecinţelor preocupării crescute pentru imagine şi producţia de imagine în cultura contemporană. El descrie starea actuală a societăţii umane ca fiind un „extaz al comunicării”, o eră a comunicării de tip mass-media în care suntem în permanenţă luaţi cu asalt de imagini[1]. Televizoarele, computerele, fotocopiatoarele, inundă spaţiul înconjurător cu reproduceri de imagini ale unei culturi globalizate. După părerea lui Leach, lumea actuală, a cărei cultură a devenit „o cultură a copiei”, este „xeroxată într-o infinitate de copii”[2].

Astfel, într-o cultură a reproducerii de imagini, realitatea lumii înconjurătoare este re-produsă, adică re-creată, într-un mod fals şi într-un spaţiu virtual, al simulării. Vechiul rol al imaginii de a reflecta realitatea a degenerat. Acum, imaginea oferă posibilitatea evadării din realitate, prin transpunerea mentală într-o lume inexistentă şi iluzorie. De multe ori, oamenii preferă o astfel de existenţă în imaginar, departe de grijile cotidiene, spaţiul real fiind înlocuit cu un spaţiu virtual, care nu mai păstrează caracteristicile unei vieţi autentice. Jean Baudrillard, un cunoscut teoretician francez al culturii, susţine că astăzi esteticul a penetrat realitatea vieţii de zi cu zi sub o multitudine de forme, lumea fiind astfel estetizată, dar în acelaşi timp şi anesteziată prin imagine.

Într-o lume în care producţia de imagine este o consecinţă directă a presiunilor de ordin politic, social sau comercial, imaginea este redusă la jocul superficial al formelor golite de sens. Consumul de estetic indus oamenilor în mod forţat, are ca scop final publicitatea, ce se bazează pe o anumită estetică a intoxicării cu imagini. Lumea modernă este estetizată şi anesteziată, rolul imaginii şi a producţiei de imagine ajungând să domine societatea însăşi, ce a devenit un spectacol sau, cum afirma Umberto Eco, „una din trăsăturile civilizaţiei în care trăim este carnavalizarea totală a vieţii”[3].

Imagine, perspectivă, context

Nici arhitectura contemporană nu face excepție de la această problemă, producţia contemporană de arhitectură fiind caracterizată de o ofertă generoasă de imagini estetizate, atractive, dar cu o puternică tendinţă către subiectivism. Arhitectura modernă pare că şi-a pierdut (în parte, cel puțin) esenţa sa vitală, deoarece a schimbat substanţa cu aparenţa, profunzimea cu suprafaţa şi superficialitatea, forma estetică cu imaginea, devenind o arhitectură înrobită de monumentalism, consumatorism şi spectacol.

Leach susţine că degradarea arhitecturii are loc deoarece în lumea contemporană se iau decizii de natură pur estetică privind problemele de arhitectură cu importante ramificaţii sociale şi politice. Ca rezultat, arhitecţii s-au îndepărtat în preocupările lor de realităţile vieţii de zi cu zi, arhitectura de tip decor luând locul arhitecturii cu substanţă. În lumea intoxicantă a imaginii, estetica arhitecturii ameninţă sa devină anestezia arhitecturii. În această cultură a consumului de estetic, discursuri lipsite de sens dau curs unor strategii de seducţie, iar designul de arhitectură este redus la jocul superficial al formelor seducătoare, golite de orice fel de conţinut autentic şi valoros, şi rupte de realitatea imediată a contextului (fizic şi istoric) din care fac parte. „În lipsa de profunzime a culturii actuale a instantaneului, semnificaţia contextului este erodată”[4].

Arhitectura contemporană pare că nu se mai naşte dintr-un loc anume, chipul unei arhitecturi a locului (şi a timpului) fiind încet-încet îndepărtat. Până în secolul al XIX-lea, necesităţile de apărare, infrastructurile şi mijloacele de transport rudimentare, ca şi exigenţele unei construcţii economice, au asigurat densitatea şi contiguitatea ţesuturilor urbane tradiţionale[5]. În cartea „Collage City”, Colin Rowe observă că în anii ‘30, dezintegrarea străzii şi a spaţiilor publice puternic structurate părea să fi devenit inevitabilă din două motive majore: noua formă raţionalizată a locuirii şi cerinţele circulaţiei auto. În acest moment, forma locuinţei, ce se dezvolta plecând de la nevoile individuale spre unitatea locativă, adică de la interior spre exterior, nu se mai putea supune presiunilor exterioare venite dinspre oraş şi ţesutul său. „Şi cum, spaţiul exterior public devenise, de altfel, haotic din punct de vedere funcţional – până la pierderea semnificaţiei sale efective – atunci nici nu mai existau presiuni valabile pe care şi le-ar fi putut exercita”[6].

De asemenea, Pierre von Meiss[7] constată că în toate culturile preindustriale, locuinţa omului de rând şi locurile de muncă urbane erau adăpostite de edificii ce formau împreuna un ţesut relativ omogen. Faţă de această regularitate, rupturile aveau o importanţă deosebită, ele fiind rezervate edificiilor publice cu caracter de reper. În cadrul ţesutului urban tradiţional, „lectura de obiect” nu era permisă decât catedralei, primăriei, porţilor şi fântânilor oraşului, celelalte construcţii unindu-se pentru a forma ţesutul, şi numai modul de articulare a acestora punea în evidenţă diferenţele tipologice şi funcţionale, stabilindu-se astfel o ierarhie clară.

În acest context, o privire asupra urbanismului şi arhitecturii moderniste, scoate în evidenţă faptul că oraşul contemporan, înţeles încă ca un ţesut cu o anumită structură şi continuitate, tinde să se evapore, sub presiunea generată de ataşamentul arhitecturii moderne faţă de (producţia de) obiect. Sub forma actuală, oraşul arhitecturii moderne, devine o adunătură de obiecte disparate, ridicând acelaşi fel de probleme ca şi oraşul tradiţional pe care a încercat să-l înlocuiască. Într-un text din 1990, Pierre von Meiss afirma:

„este timpul ca arhitectura sa re-înveţe să se subordoneze istoriei şi proiectului oraşului… Fiecare intervenţie, chiar şi cea mai umilă construcţie, trebuie considerată ca fiind o piatră pusă la edificarea oraşului în continuă transformare. Dacă această propunere pare să decurgă de la sine, ea nu corespunde totuşi practicii curente. Acest apel la moderaţie, adică la o anume umilinţă, se ridică împotriva arhitecturii elitiste care se oferă publicităţii. Cu toate acestea, există totuşi exemple de mari arhitecţi contemporani care au acceptat să-şi supună lucrările exigenţelor ţesutului urban”[8].

Construind în context sau construind cu contextul?

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, percepţia arhitecturii europene asupra epocilor anterioare s-a schimbat treptat, ca un răspuns la transformările ireversibile care au avut loc în multe oraşe europene. Începând cu anii ‘80, s-a dezvoltat conştientizarea importanţei dimensiunilor temporale şi sociale ale arhitecturii. Unele dintre proiectele importante ale ultimilor ani au fost acele lucrări ce s-au angajat într-un dialog cu trecutul. Lectura (con)textului poate conduce la înţelegerea sensului şi esenţelor ce transpar aparenţelor fizice imediate, punând astfel bazele unei intervenţii fondate pe cunoaşterea sitului. Acest lucru poate avea ca rezultat o abordare a intervenţiei ce presupune (re)integrarea fragmentelor straturilor istorice păstrate, astfel proiectul ajungând să se înscrie în sit ca un strat nou, dar care face referire la trecut.

Cu toate acestea, conceptul unui proiect poate fi (ca relaţie), indiferent, în conformitate sau chiar în conflict cu contextul. O atenţie deosebită ar trebui arătată integrării sau reintegrării clădirilor într-un anumit context dat, deoarece, a construi în context diferă în mod esenţial de a construi cu contextul.

Primul aspect denotă o filosofie privind două entităţi distincte, clădirea existentă şi clădirea nouă, două entităţi ce nu comunică una cu cealaltă, respectul aparent faţă de o structură mai veche putând să ascundă de fapt o lipsă de interes, sau o atitudine formală faţă de acel context. Cu toate că forma este raţiunea de a fi a arhitecturii, deoarece prin formă trăieşte şi se exprimă, ea nu poate fi golită de conţinut, pentru că atunci s-ar putea vorbi de o dictatură a formei[9]. Raportarea valorică la context, cu ale sale straturi optime şi mai puţin optime, este importantă atunci când se discută despre un context al conţinutului, al fondului şi nu al formelor.

A construi cu contextul conotă o coexistenţă a filosofiilor de design, fiind o încercare de a unifica noul cu vechiul, cele mai puternice atribute şi caracteristici ale clădirii vechi, ajungând să se îmbine cu cele ale clădirii noi. Lucrul dinamic cu contextul înseamnă o continuare a acestui context sau, altfel spus, o scriere în continuare. A construi cu contextul necesită o implicare profundă a conceptului iniţial, ce corespunde condiţiilor istoriei sociale, politice şi economice din vremea în care a fost construită clădirea, iar noul design ar trebui să încorporeze conceptul clădirii existente[10].

Concluzii

Poate că într-adevăr este timpul ca arhitectura să (re)înveţe să fie subordonată istoriei oraşului, şi ca fiecare nouă intervenţie să ridice împotriva arhitecturii elitiste, văzută ca o ofrandă adusă publicităţii şi consumului de imagine. În spiritul unei construiri continue a oraşului, noile proiecte ar trebui să evidenţieze continuitatea şi interpretarea ţesutul urban valoros, şi nu individualitatea clădirii. Spunând nu oraşului compus din clădiri de tip reper, ar putea permite (re)crearea unui ţesut urban omogen care ar susţine spaţiile şi structurile cu caracter public. Prin exploatarea urmelor istorice şi geografice cu caracter valoros, noua arhitectură ar putea vorbi despre dimensiunea temporală a oraşului, fără a reproduce însă formele trecutului.

Arhitectura contemporană este o oglindă a societății contemporane, complexă şi contradictorie în acelaşi timp, reflectând de fapt starea de spirit a vremurilor. Neil Leach este de părere că imaginea a devenit o mască artificială ce moare sub asaltul culturii de publicitate, susţinând că „într-o lume în care imaginarul devine realitate, nu mai există loc pentru real. În secolul al XX-lea a avut loc furtul perfect: a fost furată realitatea însăşi”[11].

În contextul globalizării (arhitecturii), când graniţele determinate de culturi şi de geopolitici sunt înlăturate, este nevoie de elemente distinctive ce pot să adauge caracter şi valoare unei zone, şi să ajute la păstrarea identităţii acesteia. Căutarea acelor elementele precum memoria şi istoria contextului, poate conduce la o arhitectură capabilă să se integreze într-un loc anume, iar atunci când limitele dintre loc şi clădire se vor fi dizolvat, arhitectura va putea să transmită simplitatea şi naturaleţea faptului de a fi în acel loc.

Bibliografie:

1. Debicki, J., Favre, J. F., Grunewald, D., Pimentel, A. F., Istoria Artei – pictură, sculptură, arhitectură, Enciclopedia RAO, Bucureşti, 1998.
2. Detail, Refurbishment, Nr. 11, 2009, Giebeler, Georg, „Building with the Context – Split Identities as Design Concept”
3. Eco, Umberto, Înainte ca Racul. Războaie Calde şi Populism Mediatic, Editura RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2007
4. Frampton, Kenneth, Modern Architecture. A Critical History, Fourth Edition 2007, Editura Thames&Hudson Ltd., Londra, 2010.
5. Leach, Neil, Anestetica (arhitectura ca anestezic), Editura Paidea, Bucureşti, 1999
6. Rowe, Colin, Koetter, Fred, Collage City, Editura The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 1984
7. von Meiss, Pierre, De la Forme au Lieu. Une introduction à l’étude de l’architecture, Editura Presses polytechniques et universitaires romandes, Lausanne, 2007
8. von Meiss, Pierre, Arhitectură, Oraş, Teritoriu, Ecole Polytechnique Federale de Lausanne, 1990, p. 3.
9. Tombazis, Alexandros N., Scrisoare către un tânăr arhitect, Editura Libro, Atena, 2008, p. 81.